Despre destin şi istorie,
cu Ionel Mocsony Stârcea,
baron de Foen
I
TUDOR CARANFIL
Dintr-o pură întâmplare, m-am aflat, pentru câteva ore, în vara lui 1990, în mica localitate balneară elveţiană Yverdon. Venisem acolo, cale de vreo 40 de kilometri, în căutarea unui film distins cu Premiul Oscar care-mi scăpase: Clubul poeţilor uitaţi. Doar la Yverdon mai era programat şi prietenul meu, cineastul Ernest Ansorge, n-a pregetat să bată drumul de la Luasanne la Yverdon ca să-mi facă plăcerea. De! Deşarte patimi cinefile!
Ajunşi la destinaţie ne-am dat seama că avusesem ghinion. Spectacolul avea să înceapă abia peste vreo două ore pe care trebuia să ni le cheltuim vizitând paşnicul orăşel. Tocmai contemplam vitrina bine garnisită a magazinului “Placette” când am fost acostaţi de un oarecare domn Dujardin, despre care am aflat, ulterior, că nu era un oarecare, ci ministru al cantonului Vaud. Când i-am fost prezentat ca ziarist român demnitarul elveţian s-a însufleţit brusc:
- Şi gazda mea e român – ne-a spus. Un om excepţional! Baronul…
Neobişnuit să am compatrioţi cu asemenea titluri aristocratice, eram gata să mă retrag în universul gândurilor mele, când numele de Mocsony Stârcea m-a readus la realitate.
- E unul din artizanii loviturii de stat din august 1944, de la noi – l-am informat pe interlocutor.
- Aşa susţine şi el – mi-a răspuns Dujardin. Cât s-ar bucura bătrânul să-l vizitaţi!...
Un monument istoric pe strada Cuptorului
Stătea la doi paşi. Am traversat, doar, moderna piaţă centrală pentru ca, strecurându-ne printr-un gang, să ne dezmeticim, ca într-o altă lume, în perimetrul istoric al oraşului, cu străduţe înguste şi clădiri de inspiraţie renascentistă. O tăbliţă indica Rue du Four. “Cuptorul mai există, numai că a fost defectuos restaurat”, ne-a explicat călăuza noastră, oprindu-ne în faţa unei case împodobite cu fresce de Carlo Gozzi, monument istoric căruia, la 1789, i se dăduse foc pentru a distruge registrele cu datorii ale seniorilor locali. Casa devenise, acum, proprietatea baronului român care ne-a deschis el însuşi.
Omul despre care citisem atâteaîn căţile celor ce încercaseră să descifreze enigmele istoriei, era, în ciuda vârstei, la 81 de ani, dintre care 15 petrecuţi în temniţă, ca argintul viu, cu o ţinută sportivă şi un spirit vioi. Într-un monolog torenţial îmi evoca momente şi oameni, până atunci, pentru mine, personaje abstracte ale istoriei sau mi-a cântat, şoptit, ca în celulă, un colind din folclorul românesc al lagărelor siberiene pe care l-am pus să mi-l repete ca să-l pot nota.
Gazda noastră vorbeşte extrem de precipitat, iute, despre lucruri pasionante asupra cărora simt nevoia să mă opresc. A trăit şi a văzut atâtea. Născut la 16 mai 1909 la Cernăuţi, fusese adoptat, la 16 ani, cu schimbarea numelui patronimic, de către Anton de Mocsony, baron de Foen, preşedinte al Partidei Naţionale din Banat. Prin acesta, adolescentul Ionel devenea unul dintre cei mai mari proprietari de latifundii din România, dobândind şi controlul unor importante întreprinderi industriale, îşi facuse studiile în Elveţia, trecuse apoi, prin Universitatea de la Cambridge, licenţa de filosofie şi-o luase la Bucureşti şi din 1934 intra în diplomaţie. În 1942 regele îl desemna ca mareşal al Curţii, dar doi ani mai târziu, la sfârşitul lui 1944, demisiona, în urma unui conflict cu monarhul. Au urmat apoi nesfârşitele procese şi închisorile comuniste.
Prin toate aceste evenimente şi întorsături ale destinului, trece dintr-o suflare. Nu-mi dă răgaz să reţin mai nimic! Simt nevoia imperioasă să opresc şuvoiul cuvintelor, să-l înregistrez, dar n-am cu mine reportofonul. Îl întreb dacă nu ne-am putea întâlni, din nou, a doua zi pentru un interviu! Baronul acceptă cu amabilitate, iar prietenulAnsorge îmi promite că mă va asista. Decidem, deci să reluăm întâlnirea a doua zi după amiază. Dar dimineaţă, mă pomenesc cu un telefon, Mocsony Stârcea pare să se fi răzgândit. Nu, n-ar avea nimic împotrivă sa ne vedem din nou. Dar nu se ştie de ce n-ar mai vrea să înregistrăm convorbirea noastră. N-am ce face! Mă resemnez.
“Ţăranul nu-i pe câmp”
La plecare, cu o seară înainte, îmi încredinţase o scrisoare pe care tocmai o primise de la un românabia întors din ţară. Dorea să ştie ce părere am despre ea. O parcurg în drum spre Yverdon:
“Ţăranii, cei care au iubit pământul ca pe propria lor viaţă, au disparut ducând în mormânt această dragoste, iar cei ramaşi, după 40 de ani de dictatură comunistă, sunt prea bătrâni ca să convingă tineretul care lucrează în industrie, la oraş, să se intoarcă la munca câmpului. Ţăranul de la oraş devenit muncitor industrial, nu mai e navetist, trăieşte în locuinţe cu apă caldă şi lumină electrică. Chit că nu are ce pune pe el, se declară mulţumit şi refuză să se întoarcă la pământ.
Un fenomen de care trebuie să ţinem seama, o mentalitate nouă, ţăranul nu mai vrea pământ. El refuză cei 6 000 m.p. daţi de guvern în batjocură, căci nu reprezintă decât o grădină de zarzavat. Partidele de opoziţie trebuie să-şi refacă planurile pentru noile alegeri care cred ca vor fi înainte de cele fixate, oficial, peste doi ani.
Această renunuţare la pământ a ţăranului dă posibilitatea neaşteptată să trecem la o agricultură modernă, competitivă pe piaţa internaţională. În loc de mici parcele de pământ ce nu pot fi lucrate economic şi fără randament, să formăm suprafeţe mai mari, de una, două sute de hectare, lucrate individual sau în comun, de două-trei persoane, să lăsăm neatinse moşiile de 3-500 de ha şi să obligăm pe foştii proprietari sau moştenitorii lor să le lucreze personal, prin actul de legiferare ce se va întocmi…”
Abia intrat pe uşă, baronul mă şi întreabă ce părere am despre scrisoare. Opinez că ideea lipsei de randament a micilor parcele de pământ, teza directoare a justificării “cooperativizării agricole”, nu poate servi de argument nici pentru reconstruirea latifundiilor. Şi că nici o legislaţie n-ar mai putea obliga ţăranul actual să se întoarcă la munca agricolă şi cu atât mai mult n-ar putea să-l “oblige” nici pe moşier. Gazda noastră e de acord că vremurile s-au schimbat dar argumenteză cu exemplul fermierului american. Pârghia care-l trimite pe acesta la muncă nu legislaţia juridică e, ci legea economică…
Adevărul este că n-am nici un chef să discut politică, sunt doar în vacanţă…
- Depanaţi-vă, mai bine, amintirile, domnule baron. Nu neapărat despre 23 august, fiindcă despre ele vorbiţi în memoriile parţial publicate…
- Publicate? Falsificate!
- În ce sens falsificate? – îl întreb. Puteţi să faceţi remarci concrete despre modul în care v-au fost falsificate memoriile?
Baronul rămâne, o clipă, decumpănit… Profit de răgaz pentru a reveni cu rugămintea de a înregistra convorbirea. Interlocutorul nostru acceptă cu un semn al palmei. Dau să scot reportofonul din servietă dar Ernest Ansorge îmi face semn să mai aştept un moment. Îl urmez până la automobilul său şi… mă îngrozesc. Prietenul elveţian scoate din portbagaj un nesfârşit şir de ustensile pentru o înregistrare ultra-profesională încheind cu… o girafă de care atârnă microfonul.
Angrenajul mă înspăimântă. Mi-e teamă ca baronul Mocsony să nu mă refuze iar. Dar, spre surprinderea noastră, urmareşte cu interes instalarea aparaturii, care-i dă parcă mai multă încredere în lucrarea noastră comună. “Deci – continui – cum vi s-au falsificat memoriile?”
- Prin citarea fragmentară, între ghilimele, cu concluziile altora…
- Fragmente pe care nu le recunoaşteţi ca aparţinându-vă?
- Nu, fiindcă sunt scoase din context şi puse în slujba celor care vor să falsifice adevărul istoric. Dumnealor ar vrea să demonstreze că 23 august a fost opera partidului comunist, ceea ce este o minciună absolută pe care a recunoscut-o şi Pătrăşcanu şi Dej.
Lucreţiu Pătrăşcanu “un gentleman”
- Cum l-aţi cunoscut pe Lucreţiu Pătrăşcanu?
- Vă pot indica exact momentul, aprilie 1944.
- Abia atunci?
- Da, fiindcă până atunci fusese deţinut la Tg. Jiu. Noi am reuşit să-l transferăm de acolo, intervenind la Antonescu, care i-a dat domiciliul obligat, la Sinaia. Mircea Ioaniţiu, care între timp devenise secretarul regelui, luase contact, la Sinaia, cu Pătrăşcanu, şi l-am ascuns împreună…
În acesta clipă, baronul deschide una dintre fermecatoarele sale paranteze care dau savoare interviului dar îi şi complică transcrierea.
- Să vedeţi de ce mama lui Pătrăşcanu era născută Stoika, originară din Venezia de Sus, sau aşa ceva. În Ardeal fuseseră înnobilaţi, se chemaseră nemeşi, dar se refugiaseră încă înainte de primul război în România. Colonelul Ştefan Stoika a fost în puşcărie cu mine. A fost schingiuit îngrozitor pentru ca să dea declaraţie împotriva nepotului său. Nici nu ştiu dacă a supravieţuit. Mama colonelului Ulea era soră cu mama lui Pătrăşcanu, aşa că după evadarea de la Sinaia, Ulea l-a ascuns, pentru două săptămâni, la o fermă a lui de lângă Bucureşti. Apoi l-am mutat la o altă fermă, aparţinând arhitectului Palatului Regal şi în tot acest timp eu am ţinut legătura cu Pătrăşcanu.
- Şi cum putea privi un baron de Foen, mareşal al Palatului, pe un conspirator comunist?
- Să nu uitaţi că Pătrăşcanu era un gentleman. Era foarte civilizat şi foarte… antisovietic! Se formase la Munchen unde studiase dreptul. În acel moment, tineretul german era foarte socializat şi ruşii invitaseră la ei o droaie de tineri. Aşa a ajuns Pătrăşcanu la Moscova.
A stat acolo vreo opt ani şi tot acolo a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie dintr-o familie bună de evrei cernăuţeni, foarte simpatică fată! Amândoi au fost comunişti, dar de un tip deosebit, antisovietici. Ca Tito! Toţi cei care au rămas în Rusia măcar un an au plecat de acolo antisovietici! Fiindcă şi-au dat seama de caracterul imperialist al stalinismului şi se temeau de el.
Cât despre noi, psihologic, eram pe deplin pregătiţi pentru relaţiile cu comuniştii. De ani de zile eram în tratative cu Aliaţii. Dat fiind că ruşii erau aliaţii anglo-americanilor, era clar că învingătorii vor impune şi comunişti în guvern. Părerea mea era că trebuia să-i avem pe comunişti alături de noi chiar şi în guvern, înainte de a fi constrânşi la asta. Şi cine nu vroia să audă de aşa ceva? Brătianu bătrânul. Brătianu şi, într-o măsură, Iului Maniu care a spus: “Să-i acceptăm numai dacă recunosc Monarhia!” Şi până la urmă Pătrăşcanu a trebuit să-i predea regelui o scrisoare în care declara că partidul lui nu va cere proclamarea republicii decât dacă printr-un referendum poporul ar decide-o. Până atunci, însă, partidul comunist îşi declara fidelitatea faţă de monarhie. Cu atât mai mult cu cât constata că regele era pentru pacea cu Aliaţii şi implicit, cu ruşii.
Deci Pătrăşcanu a fost acceptat în guvernul pe care doream să-l formăm în cazul în care Antonescu nu încheia pacea, fiindcă noi toţi am fi dorit ca mareşalul s-o semneze. Şansele erau, însă infime. De câte ori Maniu şi Brătianu interveneau pe lângă Antonescu, acesta replica: “Faceţi voi guvernul. Vă las pe voi. Eu nu-mi pot trăda cuvântul de soldat faţă de Hitler.” Că Antonescu era un patriot, îmi pare indiscutabil. Dar era şi un om tare bolnav…
În politică, Antonescu a făcut două enorme erori, a trecut de partea nemţilor estimând că ei vor câştiga războiul şi a trecut Nistrul…