Articol din Magazin Istoric (1995) I

Despre destin şi istorie,

cu Ionel Mocsony Stârcea,

baron de Foen

I

TUDOR CARANFIL

Dintr-o pură întâmplare, m-am aflat, pentru câteva ore, în vara lui 1990, în mica localitate balneară elveţiană Yverdon. Venisem acolo, cale de vreo 40 de kilometri, în căutarea unui film distins cu Premiul Oscar care-mi scăpase: Clubul poeţilor uitaţi. Doar la Yverdon mai era programat şi prietenul meu, cineastul Ernest Ansorge, n-a pregetat să bată drumul de la Luasanne la Yverdon ca să-mi facă plăcerea. De! Deşarte patimi cinefile!

Ajunşi la destinaţie ne-am dat seama că avusesem ghinion. Spectacolul avea să înceapă abia peste vreo două ore pe care trebuia să ni le cheltuim vizitând paşnicul orăşel. Tocmai contemplam vitrina bine garnisită a magazinului “Placette” când am fost acostaţi de un oarecare domn Dujardin, despre care am aflat, ulterior, că nu era un oarecare, ci ministru al cantonului Vaud. Când i-am fost prezentat ca ziarist român demnitarul elveţian s-a însufleţit brusc:

- Şi gazda mea e român – ne-a spus. Un om excepţional! Baronul…

Neobişnuit să am compatrioţi cu asemenea titluri aristocratice, eram gata să mă retrag în universul gândurilor mele, când numele de Mocsony Stârcea m-a readus la realitate.

- E unul din artizanii loviturii de stat din august 1944, de la noi – l-am informat pe interlocutor.

- Aşa susţine şi el – mi-a răspuns Dujardin. Cât s-ar bucura bătrânul să-l vizitaţi!...

Un monument istoric pe strada Cuptorului

Stătea la doi paşi. Am traversat, doar, moderna piaţă centrală pentru ca, strecurându-ne printr-un gang, să ne dezmeticim, ca într-o altă lume, în perimetrul istoric al oraşului, cu străduţe înguste şi clădiri de inspiraţie renascentistă. O tăbliţă indica Rue du Four. “Cuptorul mai există, numai că a fost defectuos restaurat”, ne-a explicat călăuza noastră, oprindu-ne în faţa unei case împodobite cu fresce de Carlo Gozzi, monument istoric căruia, la 1789, i se dăduse foc pentru a distruge registrele cu datorii ale seniorilor locali. Casa devenise, acum, proprietatea baronului român care ne-a deschis el însuşi.

Omul despre care citisem atâteaîn căţile celor ce încercaseră să descifreze enigmele istoriei, era, în ciuda vârstei, la 81 de ani, dintre care 15 petrecuţi în temniţă, ca argintul viu, cu o ţinută sportivă şi un spirit vioi. Într-un monolog torenţial îmi evoca momente şi oameni, până atunci, pentru mine, personaje abstracte ale istoriei sau mi-a cântat, şoptit, ca în celulă, un colind din folclorul românesc al lagărelor siberiene pe care l-am pus să mi-l repete ca să-l pot nota.

Gazda noastră vorbeşte extrem de precipitat, iute, despre lucruri pasionante asupra cărora simt nevoia să mă opresc. A trăit şi a văzut atâtea. Născut la 16 mai 1909 la Cernăuţi, fusese adoptat, la 16 ani, cu schimbarea numelui patronimic, de către Anton de Mocsony, baron de Foen, preşedinte al Partidei Naţionale din Banat. Prin acesta, adolescentul Ionel devenea unul dintre cei mai mari proprietari de latifundii din România, dobândind şi controlul unor importante întreprinderi industriale, îşi facuse studiile în Elveţia, trecuse apoi, prin Universitatea de la Cambridge, licenţa de filosofie şi-o luase la Bucureşti şi din 1934 intra în diplomaţie. În 1942 regele îl desemna ca mareşal al Curţii, dar doi ani mai târziu, la sfârşitul lui 1944, demisiona, în urma unui conflict cu monarhul. Au urmat apoi nesfârşitele procese şi închisorile comuniste.

Prin toate aceste evenimente şi întorsături ale destinului, trece dintr-o suflare. Nu-mi dă răgaz să reţin mai nimic! Simt nevoia imperioasă să opresc şuvoiul cuvintelor, să-l înregistrez, dar n-am cu mine reportofonul. Îl întreb dacă nu ne-am putea întâlni, din nou, a doua zi pentru un interviu! Baronul acceptă cu amabilitate, iar prietenulAnsorge îmi promite că mă va asista. Decidem, deci să reluăm întâlnirea a doua zi după amiază. Dar dimineaţă, mă pomenesc cu un telefon, Mocsony Stârcea pare să se fi răzgândit. Nu, n-ar avea nimic împotrivă sa ne vedem din nou. Dar nu se ştie de ce n-ar mai vrea să înregistrăm convorbirea noastră. N-am ce face! Mă resemnez.

“Ţăranul nu-i pe câmp”

La plecare, cu o seară înainte, îmi încredinţase o scrisoare pe care tocmai o primise de la un românabia întors din ţară. Dorea să ştie ce părere am despre ea. O parcurg în drum spre Yverdon:

“Ţăranii, cei care au iubit pământul ca pe propria lor viaţă, au disparut ducând în mormânt această dragoste, iar cei ramaşi, după 40 de ani de dictatură comunistă, sunt prea bătrâni ca să convingă tineretul care lucrează în industrie, la oraş, să se intoarcă la munca câmpului. Ţăranul de la oraş devenit muncitor industrial, nu mai e navetist, trăieşte în locuinţe cu apă caldă şi lumină electrică. Chit că nu are ce pune pe el, se declară mulţumit şi refuză să se întoarcă la pământ.

Un fenomen de care trebuie să ţinem seama, o mentalitate nouă, ţăranul nu mai vrea pământ. El refuză cei 6 000 m.p. daţi de guvern în batjocură, căci nu reprezintă decât o grădină de zarzavat. Partidele de opoziţie trebuie să-şi refacă planurile pentru noile alegeri care cred ca vor fi înainte de cele fixate, oficial, peste doi ani.

Această renunuţare la pământ a ţăranului dă posibilitatea neaşteptată să trecem la o agricultură modernă, competitivă pe piaţa internaţională. În loc de mici parcele de pământ ce nu pot fi lucrate economic şi fără randament, să formăm suprafeţe mai mari, de una, două sute de hectare, lucrate individual sau în comun, de două-trei persoane, să lăsăm neatinse moşiile de 3-500 de ha şi să obligăm pe foştii proprietari sau moştenitorii lor să le lucreze personal, prin actul de legiferare ce se va întocmi…”

Abia intrat pe uşă, baronul mă şi întreabă ce părere am despre scrisoare. Opinez că ideea lipsei de randament a micilor parcele de pământ, teza directoare a justificării “cooperativizării agricole”, nu poate servi de argument nici pentru reconstruirea latifundiilor. Şi că nici o legislaţie n-ar mai putea obliga ţăranul actual să se întoarcă la munca agricolă şi cu atât mai mult n-ar putea să-l “oblige” nici pe moşier. Gazda noastră e de acord că vremurile s-au schimbat dar argumenteză cu exemplul fermierului american. Pârghia care-l trimite pe acesta la muncă nu legislaţia juridică e, ci legea economică…

Adevărul este că n-am nici un chef să discut politică, sunt doar în vacanţă…

- Depanaţi-vă, mai bine, amintirile, domnule baron. Nu neapărat despre 23 august, fiindcă despre ele vorbiţi în memoriile parţial publicate…

- Publicate? Falsificate!

- În ce sens falsificate? – îl întreb. Puteţi să faceţi remarci concrete despre modul în care v-au fost falsificate memoriile?

Baronul rămâne, o clipă, decumpănit… Profit de răgaz pentru a reveni cu rugămintea de a înregistra convorbirea. Interlocutorul nostru acceptă cu un semn al palmei. Dau să scot reportofonul din servietă dar Ernest Ansorge îmi face semn să mai aştept un moment. Îl urmez până la automobilul său şi… mă îngrozesc. Prietenul elveţian scoate din portbagaj un nesfârşit şir de ustensile pentru o înregistrare ultra-profesională încheind cu… o girafă de care atârnă microfonul.

Angrenajul mă înspăimântă. Mi-e teamă ca baronul Mocsony să nu mă refuze iar. Dar, spre surprinderea noastră, urmareşte cu interes instalarea aparaturii, care-i dă parcă mai multă încredere în lucrarea noastră comună. “Deci – continui – cum vi s-au falsificat memoriile?”

- Prin citarea fragmentară, între ghilimele, cu concluziile altora…

- Fragmente pe care nu le recunoaşteţi ca aparţinându-vă?

- Nu, fiindcă sunt scoase din context şi puse în slujba celor care vor să falsifice adevărul istoric. Dumnealor ar vrea să demonstreze că 23 august a fost opera partidului comunist, ceea ce este o minciună absolută pe care a recunoscut-o şi Pătrăşcanu şi Dej.

Lucreţiu Pătrăşcanu “un gentleman”

- Cum l-aţi cunoscut pe Lucreţiu Pătrăşcanu?

- Vă pot indica exact momentul, aprilie 1944.

- Abia atunci?

- Da, fiindcă până atunci fusese deţinut la Tg. Jiu. Noi am reuşit să-l transferăm de acolo, intervenind la Antonescu, care i-a dat domiciliul obligat, la Sinaia. Mircea Ioaniţiu, care între timp devenise secretarul regelui, luase contact, la Sinaia, cu Pătrăşcanu, şi l-am ascuns împreună…

În acesta clipă, baronul deschide una dintre fermecatoarele sale paranteze care dau savoare interviului dar îi şi complică transcrierea.

- Să vedeţi de ce mama lui Pătrăşcanu era născută Stoika, originară din Venezia de Sus, sau aşa ceva. În Ardeal fuseseră înnobilaţi, se chemaseră nemeşi, dar se refugiaseră încă înainte de primul război în România. Colonelul Ştefan Stoika a fost în puşcărie cu mine. A fost schingiuit îngrozitor pentru ca să dea declaraţie împotriva nepotului său. Nici nu ştiu dacă a supravieţuit. Mama colonelului Ulea era soră cu mama lui Pătrăşcanu, aşa că după evadarea de la Sinaia, Ulea l-a ascuns, pentru două săptămâni, la o fermă a lui de lângă Bucureşti. Apoi l-am mutat la o altă fermă, aparţinând arhitectului Palatului Regal şi în tot acest timp eu am ţinut legătura cu Pătrăşcanu.

- Şi cum putea privi un baron de Foen, mareşal al Palatului, pe un conspirator comunist?

- Să nu uitaţi că Pătrăşcanu era un gentleman. Era foarte civilizat şi foarte… antisovietic! Se formase la Munchen unde studiase dreptul. În acel moment, tineretul german era foarte socializat şi ruşii invitaseră la ei o droaie de tineri. Aşa a ajuns Pătrăşcanu la Moscova.

A stat acolo vreo opt ani şi tot acolo a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie dintr-o familie bună de evrei cernăuţeni, foarte simpatică fată! Amândoi au fost comunişti, dar de un tip deosebit, antisovietici. Ca Tito! Toţi cei care au rămas în Rusia măcar un an au plecat de acolo antisovietici! Fiindcă şi-au dat seama de caracterul imperialist al stalinismului şi se temeau de el.

Cât despre noi, psihologic, eram pe deplin pregătiţi pentru relaţiile cu comuniştii. De ani de zile eram în tratative cu Aliaţii. Dat fiind că ruşii erau aliaţii anglo-americanilor, era clar că învingătorii vor impune şi comunişti în guvern. Părerea mea era că trebuia să-i avem pe comunişti alături de noi chiar şi în guvern, înainte de a fi constrânşi la asta. Şi cine nu vroia să audă de aşa ceva? Brătianu bătrânul. Brătianu şi, într-o măsură, Iului Maniu care a spus: “Să-i acceptăm numai dacă recunosc Monarhia!” Şi până la urmă Pătrăşcanu a trebuit să-i predea regelui o scrisoare în care declara că partidul lui nu va cere proclamarea republicii decât dacă printr-un referendum poporul ar decide-o. Până atunci, însă, partidul comunist îşi declara fidelitatea faţă de monarhie. Cu atât mai mult cu cât constata că regele era pentru pacea cu Aliaţii şi implicit, cu ruşii.

Deci Pătrăşcanu a fost acceptat în guvernul pe care doream să-l formăm în cazul în care Antonescu nu încheia pacea, fiindcă noi toţi am fi dorit ca mareşalul s-o semneze. Şansele erau, însă infime. De câte ori Maniu şi Brătianu interveneau pe lângă Antonescu, acesta replica: “Faceţi voi guvernul. Vă las pe voi. Eu nu-mi pot trăda cuvântul de soldat faţă de Hitler.” Că Antonescu era un patriot, îmi pare indiscutabil. Dar era şi un om tare bolnav…

În politică, Antonescu a făcut două enorme erori, a trecut de partea nemţilor estimând că ei vor câştiga războiul şi a trecut Nistrul…

Va urma…

Muzeul satului Bulci

Ghid turistic

Repere:

Situat pe malul stâng al Mureşului, Bulciul dă aparenţa unui sat izolat şi inaccesibil. Însă, dacă totuşi vrei să ajungi aici, o poţi face pe două căi. Una ar fi cu trenul până în Vărădia de Mureş, fie ca vii dinspre Arad sau dinspre Deva. Pe o cărăruie care urmează cursul Mureşului în aval poţi ajunge după cei circa 2 km parcurşi până la comp, de unde poţi fi transbordat în sat. A doua variantă ar fi cu maşina pe la sud de Mureş, prin Lipova pe drumul judeţean 682, care după ce trece prin Ususău, Dorgoş, Zăbalţ şi Bata ajunge în Tela, de unde un drum de ţară pitreuit o coteşte la stânga. Încă 4 km pe un drum desfundat când plouă şi plin de praf când e cald şi gata, ai ajuns…

Drum prin vremi

Cele mai vechi urme de locuire din actuala vatră a satului sunt semnalate la est de Bulci în punctul “Dâmbul lui Roman”, unde s-a păstrat un tumul din epoca bronzului.

Descoperirea întâmplătoare în hotarul satului a unor artefacte din epoca romană (pietre fasonate, ţigle, cărămizi cu ştampila LEG XIII GEMINA etc.) sunt mărturie a importanţei locului în vremea Imperiului Roman.

Cele mai însemnate descoperiri sunt semnalate la nord-vest de sat în punctul “Cetate” sau “La Mănăstire”, unde s-au efectuat cercetari arheologice între 1976-1989. A fost indentificat un nivel de locuire aparţinând culturii Baden, un hallstattian târziu, unul dacic şi unul roman. Cele mai importante vestigii par să fie cele medievale, care le suprapun pe cele anterioare.

Mănăstirea localizată aici a fost închinată Sf. Fecioare şi a aparţinut ordinului benedictin. La începutul secolului al XIII-lea venitul ei se ridica la 5000 de bolovani de sare. Pe parcursul secolelor XIII-XV sunt menţionaţi mai mulţi abaţi ai mănăstirii.

În 1423 se ştie că în mănăstire mai vieţuia doar un călugăr. Tot atunci se pune problema transferării ei la un alt ordin călugăresc. Unificarea cu prepozitura Orodului propusă în 1495, aprobată şi de papă, se pare că nu s-a mai realizat. La 1498, Ioan Corvin, bastardul lui Matia Corvin, a obţinut patronajul ei şi al moşiilor sale. De abia după moartea acestuia s-a făcut unirea cu prepozitura, la începutul secolului al XVI-lea. După 1542 mănăstirea a fost considerată un important centru cultural al vremii prin prezenţa aici a Codicelui de la Bulci (parte a lucrării majore a lui Titus Livius). La începutul secolului XIX a fost descoperot un clopot cu numele abatelui Dominic, de la 1468.

Amplasat în mijlocul unui parc cu arbori seculari, castelul de la Bulci constituie împreună cu celelalte clădiri (anexe, sera, grajduri etc.) un ansamblu unic într-un loc în care timpul parcă a stat în loc, doar blazonul familiei Mocioni de Foen stă încă mărturie pe ambele faţade ale castelului, amintind de ultimii stăpâni care au vieţuit aici. Biserica, a fost construită de aceaşi familie pentru oamenii din sat.

Domeniul din Bulci a fost cumpărat în 1858 de către Antoniu Mocioni de Foen, împreună cu Bata, Ţela, Ohaba Sârbească şi Pusta Sân Paul. În 1854, pentru achiziţionarea domeniului Antoniu Mocioni de Foen s-a împrumutat de la Fondurile naţionale sârbeşti cu 135 000 de florini, cu o dobândă de 6%. În 1872 datoria a fost achitată.

Castelul cunoaşte o viaţă mai intensă în vremea ultimilor doi proprietari, Antoniu Mocioni de Foen şi fiul său adoptiv Ionel Mocioni-Stârcea (1909-1992). Aici regele Carol al II-lea venea des pentru a participa la partide de vânătoare împreună cu Antoniu Mocioni.

După 1940 în castel au fost amenajate camere speciale pentru Regina Mamă Elena şi Regele Mihai I.

Prin intermediul lui Ionel Mocioni-Stârcea familia regală a cumpărat în 1943 castelul Hunyady de la Săvârşin. Ansamblul de la Bulci şi Căpâlnaş, împreună cu cel de la Săvârşin constituie încă o mărturie a vremurilor de mult apuse.
După 1947 noul regim comunist a marcat sfârşitul unei epoci şi schimbarea tragică a destinului acestor monumente.

Perioada postdecembrista nu a adus nimic nou în peisajul satului, poate doar o accentuare a izolării şi decadenţei într-o lume care parcă nu vrea să facă trecerea spre secolul în care trăim.

Promovarea potenţialului local încă nu s-a bucurat de atenţia cuvenită… un mic pas pe această cale a fost făcut de un localnic. Fiul al satului, Ladislau Heleport sau Laţi cum îl ştie lumea în sat, a făcut pasiunea lui de colecţionar de vechituri o adevărată obsesie. Astfel, din proiectul iniţial, care însemna crearea unui mic spaţiu muzeal în interiorul unei case de lemn tradiţionale s-a ajuns la un adevărat “complex”, care să cuprindă pe lângă spaţiul muzeal şi un loc de popas. Aflat peste valea care desparte satul în două, în umbra castelului părăsit şi lipsit de viaţă, ansamblul format acum din două case tradiţionale de lemn vin parcă să anime peisajul aparent dezolant.

Gazdă primitoare, Laţi poate fi un ghid de nădejde, atât în sat cât şi în împrejurimi, fiind bun cunoscător al istoriei acestor locuri, unde semnele trecutului mai îndepărtat sau mai recent sunt încă vizibile. Un scurt popas la Căsuţa Veselă sau Arca lui Laţi, te poate convinge să revii şi altădată.

Iar dacă timpul îţi permite şi eşti pasionat de pescuitul sportiv, numeroasele locuri amenajate pe ambele maluri ale Mureşului sau pe insula de lângă sat pot să îţi ofere şansa unor aventuri de neuitat.

O plimbare cu barca lui Laţi îţi poate oferii alte clipe de relaxare şi destindere… TREBUIE DOAR ÎNCERCAT.

"Acest articol este o redare textuală a pliantei şi un videoclip în care este prezentat muzeul."

Recensamant

Recensamant, anii 1880, 1900 si 1910

In aceasta postare va prezint trei recensamante din anii 1880, 1900 si 1910. Aceasta informatie este pusa la dispozitie de domnul Heleport Ladislau. Deoarce formatul in care exista nu este foarte lizibil am editat informatiile intr-un tabel care poate fi gasit AICI si de unde poate fi si printat. Modificarile aduse sunt doar formatului, cifrele din recensamante sunt neschimbate. Mai jos va prezint scanarea sursei si totodata multumesc domnului Heleport Ladislau pentru informatiile pe care le pune la dispozitie. Multumesc anticipat si celor care pot sa ne ofere alte materiale pentru a le publica pe acest blog.

1880

1900

1910

Pentru varianta tabel apasati pe acest link.

"Biserici medievale"

“Biserici medievale”

Fragment din lucrarea “Biserici medievale din judeţul Arad” (2000) de Adrian Andrei Rusu şi George Pascu Hurezan.

“Bulci (com. Bata). Mănăstirea benedictină din acestă localitate era închinată Sf. Fecioare. La începutul secolului al XIII-lea, venitul ei se ridica anual la 5000 de bolovani de sare. Prezenţa unei vămi la Mureş presupune existenţa şi unui drum terestru important care dădea în mănăstire. În secolul al XIII-lea, o mai întâlnim doar în dreptul anului 1257, când abatele ei era notat ca vecin de moşie. În deceniul patru al secolului al XIV-lea, acelaşi Ştefan, despre care am scris deja în dreptul mănăstirii de la Bizere, o deţinea ilegal. Recuperarea s-a făcut prin intervenţia papei Benedict al XII-lea. O menţiune singulară, a unui abate Nicolae (1358), este urmată de o scurtă vacanţă abaţială, suplinită, în 1364, de un călugăr pe nume Laurenţiu. La 1366, abatele este Emeric, cel despre a cărui personalitate trădează câte ceva o carte manuscrisă. Despre el mai avem ştiri din anul urmărtor, când a beneficiat, pentru mănăstirea sa, de o reconfirmare regală şi o transcriere a capitalului din Arad. Datorita faptului că abatele Briciu (1390) a obţinut bani din zălogirea unor moşii ale mănăstirii s-a presupus că ar fi fost vorba despre reparare. Este greu de apreciat corectitudinea supoziţiei, cert este însă faptul că, fie din cauza relei administrări, fie din alte motive care numai favorabile mănăstirii nu au fost, la 1408, Filippo Scolari de Ozora se afla în calitate de administrator laic al patrimoniului ei. La 1423 în mănăstire mai era doar un singur călugăr. Tot atunci, se punea problema transferării ei la călugării aparţinători unui alt ordin călugăresc. În secolul al XV-lea izvoarele privitoare la mănăstire ne fac cunoscuţi încă trei abaţi: Mihail, fiul lui Martin (1430), Ladislau (1443), şi Dominic (1468). A fost ultima perioadă de prosperitate, căreia i-a stat mărturie turnarea clopotului, de către cel din urmă abate.

Lovită de turci şi depopulată de călugări, dar cu slujbele ţinute încă de preoţii mireni din jur, cu aceleaşi, mai vechi probleme, de ridicare a zeciuielii de la locuitori, la 1495 a fost propusă spre a fi unificată cu prepozitura Aradului. Deşi papa a aprobat legalizarea actului, totuşi, în mod concret, lucrurile au rămas neschimbate. În 1498, Ioan Corvin, bastardul lui Matia Corvin, a obţinut patronajul ei şi al moşiilor sale. După moartea sa, se pare că unificarea cu prepozitura s-a produs totuşi, în anii secolului al XVI-lea. Soluţia nu a fost însă decât cea din anticamera dispariţiei. Concesiunea mănăstirii operată sub titlu de zălog, de către regina Izabella, a însemnat începutul transferului bunurilor către mâini laice. După 1542 mănăstirea nu mai apare în documente, este menţionat doar satul.

A fost considerată unul dintre centrele culturale majore prin prezenţa acolo a Codicelui de la Bulci (parte a lucrării majore a lui Titus Livius), datate la sfârşitul secolului al XV-lea. Manuscrisul este aflat astăzi în posesia Bibliotecii Naţionale din Viena. Pe el este înscris numele abatelui Emeric, posesor al manuscrisului.

Au existat şi opinii care contestau amplasamentul mănăstirii în judeţ, în favoarea altuia din Bihor. Este un moment disparut cu totul, amplasat la locul La Mănăstire sau Cetate. Probabil că a fost iniţial poziţionată tot pe un grind al Mureşului.

Elemente protoarheologice au fost înregistrate în cursul timpurilor. In urmă cu peste un veac, ni se spune că i se vedea o absidă octogonală (?), anexe dezvoltate spre sud de biserică, toate demolate în 1871. Era construită din pietre tăiate în blocuri nefasonate şi cărămizi romane. S-au descoperit pietre profilate şi un capitel de stâlp, cu inscripţie, lung de 116 cm, în stilul de tranziţie (?).

Datele arheologice, parţiale, rezultate dintr-o singură (?) secţionarea a ansamblului, rămân extrem de nemulţumitoare. Se menţionează doar ziduri care traversau secţiunea trasată, dintre care unele sau toate (?) cu pietre relativ îngrijit cioplite. Raporturile dintre fortificaţie şi mănăstire sunt cele mai problematice. De asemenea, atestare materialelor romane nu s-a însoţit de precizarea dacă avem de-a face cu reluarea unei ruine romane sau dacă a fost vorba doar despre reutilizarea materialelor de construcţie. Situaţia din urmă este foarte frecventă şi ar trebui asociată doar cu clădiriile mănăstirii. Din nou, ca şi când ar fi fost vorba despre nişte banalităţi întâlnite la tot pasul, nu despre piese de valoare excepţională, ni s-a împărtăşit, într-o singură frază, că s-au mai găsit fragmente arhitectonice, plăci de marmură de diferite forme, provenite de la clădire somptuoasă (!) şi fragmente ceramice din secolele XIV-XV. Antecedentele preistorice ale sitului, par să fi fost urmate aşa precum susţin autorii, de o aşezare (?) din secolele X-XII, peste care s-a instalat, apoi mănăstirea.

La începutul secolului XIX (30 aprilie 1807) a fost găsit clopotul cu inscripţia abatelui Dominic, de la 1468. Piesa, întreagă, a fost deplasată în anul 1865 la Timişoara, din dispoziţia episcopului de Cenad. A fost dusă în turnul seminarului din Timişoara (1892). Clopotul din 1468, dat ca provenind de la Bulci, se află astăzi conservat la Muzeul Naţional Ungar din Budapesta. Ştim încă despre acelaşi clopot că avea greutate de 4,5 măji (corect 260 kg). Lectura inscripţiei sale nu a fost lipsită de incertitudini, citirea numelui meşterului nefiind efectuată decât mult mai târziu. Forma sa, denumită în căpăţână de zahăr, este una care aminteşte de piese mai vechi databile în secolele XIII-XIV. Diametrele sale sunt, la gură, 72 cm, iar sus, 30,5 cm, înălţimea este 66,6 cm. Posedă de asemenea o coroană din elemente amintind de ogive arhitectonice, cu frângeri mediane spre exterior. Imediat sub calotă, într-un chenar liniar, după o Răstignire simplă, urmează inscripţia. cu minuscule gotice, despărţite de puncte: anno • do(mini) • m • cccc • lxviii • dominicvs • abbas, apoi, cu litere mai mici, pe doua rânduri: m(a)g(iste)r / Michael. Ea indica, aşa cum s-a arătat, o depărtare evidentă de la stilul începutului celui de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea. Abatele Dominic care a plătit turnarea, nu apare în alte documente.”

Mai jos vă prezint imaginea celor trei pagini a cărţii din care am preluat textul.

Legiunea a XIII-a Gemina

Legiunea a XIII-a Gemina

Legiunea de elită a armatelor romane, a participat la multe evenimente celebre. Spre deosebire de restul legiunilor romane care aveau ca simbol taurul şi acvila, simbolul legiunii a XIII-a Gemina era leul. O altă particularitate era culoarea albastră a mantiilor şi a scuturilor. Culoarea celorlalte legiuni fiind roşul. Datorită problemelor financiare, Iulius Cezar a fost nevoit sa recruteze din centrul şi sudul Italiei, mulţi condamnaţi la moarte. Combativitatea deosebită a acestora a determinat instituirea unei tradiţii în recrutarea membrilor legiunii. Cu timpul, membrii cohortelor auxiliare vor fi recrutaţi din afara Italiei. Asfel, arcaşii erau sirieni iar cavaleria era alcatuită din sarmaţi.

“Legiunii XIII Gemina îi revenea în mod special paza ţinutului aurifer. Întreg drumul de-a lungul Mureşului era păzit de detaşamente ale legiunii de la Apulum, instalate în staţiunile militare de la Micia, Bulci, Sânicolaul Mare, Cenad, fapt dovedit de cărămizile cu ştampile descoperite în aceste localităţi.”

Adrian Bejan - Istoria Daciei romane (Legiunea XIII-a Gemina)

Cronologie istorica

• 57 î.C. recrutată de Iulius Cezar
  participă la războaiele galice; inclusiv la bătălia de la Alesia.
  este legiunea care trece Rubiconul alături de Iulius Cezar.
  participă la bătăliile de la Pharsalus, Thapsus. Apoi la bătălia de la Munda.

• 45 î.C. este dizolvată, iar soldaţii lăsaţi la vatră şi primesc terenuri agricole în Italia;

• 41 î.C. legiunea este reînfiinţată de împăratul Cezar August (Octavian), parţial cu veteranii lui Iulius Cezar;

• 31 î.C. ia parte la războiul civil (inclusiv la lupta finală contra lui Marc Antoniu si Cleopatra la Actium); după bătălia de la Actium a fost trimisă în provincia Iliria;

• 16 î.C. legiunea este transferată în Panonia pentru înăbuşirea unor revolte locale;

• 9 d.C. după eşecul romanilor din bătălia din pădurea Teutonburg cînd două legiuni romane sînt complet distruse de germani,legiunea a fost trimisă în provincia Germania Superior. Aceasta va reuşi să învingă rezistenţa germanilor şi va pacifica regiunea;

• 45 d.C. este trimisă din nou în Panonia;

• 89 d.C. legiunea a fost mutată pe Dunăre, la Vindobona (astăzi Viena);

• 92 d.C. participă în luptele contra sarmaţilor, apoi la războaiele dacice;

• între 106-268 d.C. este staţionată la Apullum (Alba-Iulia), devenind principala legiune din Dacia, până la retragerea aureliană. Soldaţii lăsaţi la vatră primesc terenuri agricole în Dacia;

• 268 d.C. este cantonată la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia);

• 270 d.C. este mutată în Colonia Ulpia Ratiaria (astăzi satul Artschav din Bulgaria, lângă Dunăre);

• în jurul anului 400 d.C. Legiunea a XIII-a Gemina se destramă, întrucât salariile si proviziile nu au mai sosit.

Steagul legiunii nu a fost niciodată găsit, fiind ascuns de legionari şi devenind subiectul multor legende.

Sigilii

Sigilii

În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea o serie de sate din comitatul Caras îsi confecţionează sigilii proprii. Astfel, în anul 1794 apare sigiliul satului Carasova cu legenda în limba germană: KARASSOW B. D. 1794 si având ca emblemă imaginea Fecioarei Maria. În acelasi an apar sigiliile satelor Bacamezeu si Virismort si ale târgurilor Birchis si Căpâlnas, toate din plasa Căpâlnas, iar în anul următorul 1795 – apar sigiliile altor sate de pe Valea Muresului: Bata, Bulci si Lalasinţ din plasa Bulci si Căprioara, Gladna, Pojoga, Sălciva, Valeamare si Ostrov din plasa Căpâlnas. Toate aceste sigilii sunt rotunde (30 mm), iar legenda lor este scrisă în limba germană si cuprinde iniţialele K.C. (KARASCHER COMITAT), denumirea localităţii, anul emiterii sigiliului si iniţialele B.A. (probabil BERG OBER AMT) sau B.D. (BERGWERKS DIRECTION).

Tot in anul 1795 apare si sigiliul satului Dorgos din comitatul Timis, plasa Lipovei, care are acelasi caracteristici cu cele prezentate anterior. În anul 1796 este consemnată apariţia sigiliului satului Cacova (azi Grădinari) din plasa Oraviţa. Acesta este rotund (34 mm), cu legenda tot în limba germană: K.C. KAKOWA 1796. Unele sate din partea de nord a comitatului Caras (Bulza, Bruznic, Grosi, Ohaba, Sârbova si Ţela) au adoptat sigilii având fiecare emblemă proprie, însă legenda este similară: K.C. B.U.A. SIGILUM POSSESIONIS la care se adaugă, bineînţeles, numele satului respectiv. Ca formă, dimensiuni si redare a elementelor din conţ inutul sigiliului nu există similitudini perfecte, ceea ce ne face să credem că matricele sigilare nu au fost neapărat comandate împreună si deci este posibil ca aceste sigilii să fi intrat în uz în ani diferiţi. Oricum, cel mai vechi sigiliu din această categorie – cel al satului Ţela – este atestat în anul 1818, urmat de sigiliul satului Bruznic, atestat în anul 1820 si de cel al satului Ohaba Sârbească, atestat în anul 1821.

Sursa:

SIGILII

de sate, comune si târguri din Banatul istoric

(secolele XVIII-XIX)

de Maria Vertan

Anuar SOCEC