Despre destin şi istorie,
cu Ionel Mocsony Stârcea,
baron de Foen
III
TUDOR CARANFIL
Am prezentat în nr. 10 şi 11/1995 al revistei Magazin Istoric o parte din amintirile regretatului baron Ionel Mocsony Stârcea de Foen, aşa cum mi le-a depănat într-o convorbire avută în vara anului 1990, la reşedinţa sa din mica localitate balneară Yverdon, la 40 de km de Lausanne.
Iată acum şi ultima parte a acestor mărturii ale unui om care şi-a petrecut 15 ani ai vieţii sale în temniţele comuniste româneşti.
„Misterele” Bucureştiului comunist!
- M-au transportat, cu automobilul, prin Braşov, la Bucureşti unde, în prima noapte, m-au băgat în subteranele unei clădiri pe care n-o cunoşteam. Poate că era Malmaison. În cea dea doua noapte, mi-au pus nişte ochelari negri şi m-au condus undeva în modul cel mai misterios. Când mi-au dat ochelarii jos, m-am pomenit într-o vastă sala de consiliu în faţa lui... Gheorghiu-Dej. Lângă el l-am recunoscut şi pe Drăghici, ministrul de interne. Şi, de faţă cu acesta, Dej mi se adresează:
„Dle Mocsony, noi ne ştim mai de mult. Pot să vă informez că lucrurile s-au schimbat la noi radical. Armată rusă nu mai avem in ţară, am suprimat predarea limbii ruse în şcoli, am introdus limbile europene. România e, acum, independentă de Rusia. Vă veţi convinge de cum s-au schimbat lucrurile de îndată ce veţi fi în libertate. Dar trebuie să vă avertizez că nu veţi ieşi din închisoare dacă nu vă veţi scrie memoriile...”
- V-au obligat să vă scrieţi memoriile...
- Sigur că da! Încă din închisoarea din Piteşti aflasem că unii dintre cei care refuzaseră să-şi scrie memoriile muriseră. Dar n-am acceptat numai din instinct de conservare, ci şi din dorinţa să scot la lumină tot ceea ce trăisem, pentru ca să rămână, fiindcă făcea parte din istoria poporului român. Şi i-am răspuns lui Dej că sunt de acord s-o fac cu condiţia ca textele să nu-mi fie falsificate. „Ceea ce voi scrie cere timp. În prima zi poate că nu voi aşterne mai mult de două-trei pagini. De 14 ani sunt închis, opt dintre ei i-am petrecut pe jumătate gol, în celule de jumătate de metru pardosite cu ciment. Am fost schingiuit în interminabile anchete. Abia în ultimi ani mi-am mai revenit. Pentru a mă putea concentra în redactarea memoriilor mele îmi trebuie timp.”
Şi Gheorghiu-Dej mi-a răspuns: „Aveţi un an la dispoziţie să vă scrieţi memoriile”.
- Şi vi s-au creeat condiţii „speciale” de lucru?
- Nu m-au mai întors la Aiud. Am fost menţinut într-o celulă din subteran, la două etaje sub pământ, dar nu pot şti unde, într-o clădire care-mi părea cu totul nouă undeva aproape de Bucureşti, dacă nu chiar în capitală. Niciodată nu am putut afla unde m-au ţinut, dar era absolut curat şi nou-nouţ, aveam celula mea separată, cu duş, totul foarte civilizat.
În timp ce baronul îmi vorbeşte privesc în jurul meu salonul imens, împodobit cu tablouri de inestimabilă valoare, cu fotolii care te înghit şi te adorm, iar interlocutorul meu evocă, cu toată convingerea, „civilizaţia” celulei aceleia îngropată la două nivele sub pământ... Totul e relativ pe lume!
În grevă pentru adevăr
- Şi v-aţi apucat, cu poftă, de lucru...
- Am avut ghinion! Mi s-a spus că puteam mânca ce doream. Şi eu auzisem că România începuse să producă tipuri noi de conserve. Voiam să le încerc, nu numai că eram flămând, dar şi din curiozitate. Eu fusese, patronul fabrici de salamuri Herz, cel mai bun salam din România, creşteam între 35 000 şi 50 000 porci pe an, undeva pe lângă Timişoara, Fratelia era a mea... Froinu era al meu... Cea mai mare casă din Timişoara era a mea. Am cumpărat şi moara Săvârşin, am plătit 4 500 000 franci elveţieni pentru ea. Mai aveam...
- Nu mai aveaţi nimic, că eraţi în închisoare. Aţi cerut conserve şi ce s-a întâmplat?
- Păi, nefiind medic, nu mi-am dat seama că, după ce fusesem înfometat atâţia ani, trebuie să mă realimentez cu prudenţă. Am cerut zilnic, altă conservă, să le cunosc pe toate. Şi n-am mai ajuns să-mi termin cercetarea...
- Numai conserve puteaţi cere? Un biftec în sânge nu v-ar fi adus?
- Mi-au adus ei apoi. Mai întâi a fost chemat medicul şi timp de o săptămână am fost foarte bolnav. Abia când m-am restabilit am început lucrul propriu-zis la memorii. Mi se adusese o masă de scris, creioane, hârtie velină. Iar Dej mă prevenise: „Puteţi scrie tot adevărul despre actul de la 23 august. Noi nu cunoştem toate detaliile organizării acestuia”.
- Aşa e! Singurul supravieţuitor, după asasinarea lui Pătrăşcanu, rămăsese Bodnăraş, care nu avusese contacte cu regele. Cât despre Gheorghiu-Dej el fusese pe vremea aceea la Tg. Jiu...
- Nu numai de asta! Dej ştia că teza oficiala despre 23 august nu era adevărată şi dorea să cunoască adevărul. Alţii, însă se temeau de el. Abia începusem să scriu, că la vreo trei zile după aceea, mi s-au adus textele dactilografiate să semnez pentru autenticitate. Ce autenticitate, că erau de nerecunoscut. Complet falsificate.
- În ce sens falsificate? Daţi-mi un exemplu...
- Ar fi inutil. Nu corespundeau cu ce scrisesem eu. Mi-am cerut atunci manuscrisul, foile mele, originalele. Mi le-au adus şi le-am atras atenţia că scrisesem altceva. Mi-au răspuns: „Le-am mai scurtat că erau prea lungi...” Am refuzat să semnez dactilograma. Nu corespundeau cu ce scrisesem şi Dej ordonase de faţă cu mine: „Să-l lăsaţi să scrie tot ce vrea!...” Mi-am încetat lucrul şi am intrat în grva foamei şi setei. După trei zile, într-o noapte, am fost scos din nou şi dus la Gheorghiu-Dej. Unde anume, nu ştiu. Într-o sală de conferinţe. Putea să fie Ministerul de Interne. Nu arăta în nici un caz ca un birou. Se mai afla acolo şi Bodnăraş, l-au chemat apoi şi pe Drăghici şi pe directorul puşcăriei, nu-mi amintesc cum îl chema. Şi Dej a început să-i întrebe de ce mă împiedică să-mi scriu memoriile.
- Şi comandantul, fiind de faţă, urmărea cum li se freacă ridichea şefilor de la interne?
- Uite că nu s-a jenat! Ba l-a luat la rost şi pe Drăghici care s-a grăbit să spună „Voi aplica întocmai!”
- Exact ca Postelnicu mai târziu... Şi v-aţi aşezat din nou la scris şi nu v-a mai supărat nimeni... Doar că eraţi într-o colivie.
- Controlam zilnic foaie cu foaie şi confirmam că dactilogramele sunt corecte în raport cu originalul. Aşa am scris în total 1 793 de pagini...
- Scrise într-un an, înseamnă vreo patru pagini pe zi.
- Chiar şi mai mult, fiindcă le scriam mărunt şi dactilografiate au ieşit peste 3 000.
- Dar cât timp lucraţi pe zi?
- Toată ziua, ba câteodată şi noaptea. Pentru că nu pentru comunişti scriam, ci pentru cei care vor veni. Şi –precis n-o să ma credeţi- după un an, când trebuia să ies pe 6 septembrie, fiindcă îmi ispăşisem pedeapsa, am cerut să mai rămân câteva săptămâni ca să-mi închei treaba. De aceea am ieşit abia pe 29 noiembrie. Am terminat, am semnat şi am plecat!
- Şi de ce nu v-aţi putut definitiva memoriile în străinătate? De ce trebuiau neaparat încheiate în închisoare?
- Fiindcă acolo le începusem! Mai târziu, ambasadorul României la Berna m-a îmbiat să le refac, iar Ceauşescu mi-a trimis chiar pe un istoric, să mă „ajute” la rescrierea memoriilor mele, astfel încât să reiesă că ar fi avut şi el un rol în actul de la 23 august. „Imposibil. Asta nu accept!” – i-am spus, fiindcă ar fi fost o minciună. Regele, de asemenea, m-a îndemnat să-mi rescriu memoriile în străinătate.
- Şi pe rege de ce l-aţi refuzat?
- „Nu pot, Sire! i-am spus. Să-mi petrec iar un an de zile şi, în cazul că m-aş contrazice, cumva, cu o frază, să se spună că ce-am scris prima dată a fost o minciună?” Ori tot ce-am scris în închisoare era absolut corect. Doar că am omis nişte lucruri. De pildă, relaţiile cu americanii, pe care nu le dădusem în vileag nici la proces. N-am spus niciodată în instanţă tot ceea ce ştiam. Ruşii bănuiau asta, de-aia n-au vrut să mă lase în pace...
Prima zi de libertate...
- Şi prima zi de libertate cum a fost?
- Complicată, fiindcă nu mi-au dat destui bani de cheltuială. După ce mi-am cumpărat biletul de tren, am descoperit că-mi mai rămăseseră doar trei lei, nici măcar de un pachet de ţigări. Noroc că un vecin de compartiment, ghicind el de unde veneam, m-a miluit cu un pachet de „Plugar”. Prea mă uitesem cu jind la ţigara lui. Aveam şi un însoţitor care m-a condus la trenul spre Piteşti şi abia când a urnit trenul din loc, am realizat că sunt liber. Am sosit la Câmpulung-Muscel aproape de mizul nopţii şi am luat-o pe jos spre locuinţa sorei mele.
- Vă aştepta?
- Mă crezuse mort. Aflase de la fratele meu că aş fi decedat în puşcarie.
- Şi soţia?
- O scosesem din ţară încă din 1943, în Buick-ul meu condus de un curier diplomatic. A sosit la Viena tocmai în momentul atentatului contra lui Hitler şi, timp de o săptămână, a fost blocată acolo. Avea la ea documente scoase de mine din ţară pentru a nu fi găsite în caz de percheziţie. Vă închipuiţi ce spaimă am tras, şi ea, şi eu!
- Şi n-a mai venit în România?
- A rămas în Elveţia. Mă crezuse şi ea mort. Aşa că m-am aflat la Câmpulung cu domiciliu obligatoriu unde aveam de petrecut nouă luni. De fapt a trebuit să stau acolo 22 de luni, până ce am obţinut autorizaţia să plec îin Elveţia.
Atunci s-a petrecut un lucru cu adevărat curios. Am fost convocat, pentru a treia oară, la Gheorghiu-Dej. Asta a fost, parcă, prin august 1964. Şi nici mie nu mi-a venit să cred ce mi-a spus. Întâi m-a întrebat de ce plec, dacă n-aş vrea să rămân la o catedră la Universitate? I-am spus că nu se poate, fiind vorba de reunificarea familiei. Atunci mi-a spus: „În Elveţia vei fi, fireşte, în contact cu regele. Te rog influenţează comitetul român din străinătate să coopteze oameni mai tineri, fără prejudecăţi. Ridicaţi problema Basarabiei (tot repeta asta!), voi o puteţi face, noi nu ne-o putem permite. Ridicaţi problema Basarabiei...” Şi când am ajuns în Elveţia, fireşte că am transmis mesajul.
- Cum v-aţi simţit în avionul care vă ducea spre ţara în care v-aţi petrecut adolescenţa?
- Păi m-am dus cu trenul, la clasa doua, şi cu cele mai proaste haine pe care le-am purtat vreodată. A fost necesar, întâi, să-mi refac sănătatea, atât era de precară. Când am ieşit din puşcărie n-aveam decât 43 de kg. Când am trecut graniţa elveţiană aveam 45, cât am şi acum. Nu pot să pun mai mult.
- Încă vă mai resimţiţi din punct de vedere fizic?
- Detenţia mi-a ruinat plămânii. Sufăr de un sindrom bronhopulmonar obstructiv cronic.
- Răciţi uşor?
- Nu numai asta. Am crize, atacuri, trebuie ca în fiecare seară să fac inhalaţii, aerosoli. Port şi un aparat special. Din cauza asta n-am venit încă în România. Nu ştiu dacă aparatul meu va putea fi branşat, acolo, la priză. Ce voltaj aveţi la Bucureşti?
- 220!
- Ca şi la noi! – a remarcat, voios, gazda noastră. Înseamnă ca voi putea veni.
Baronul de Foen, Ionel Mocsony-Stârcea n-a mai apucat să vină în România. L-a împiedicat ... inevitabilul.
SFÂRŞIT
