Articol din Magazin Istoric (1995) II

Despre destin şi istorie,

cu Ionel Mocsony Stârcea,

baron de Foen

II

TUDOR CARANFIL

În vara lui 1990, în mica localitate balneară elveţiană Yverdon, l-am întâlnit pe regretatul Ionel Stârcea, baron de Foen, unul dintre intimii cunoscători ai vieţii de la Platul Regal din Bucureşti din anii 1942-1944. În ciuda celor 81 de ani ai săi, dintre care 15 petrecuţi în temniţe comuniste româneşti, memoria sa nealterată, păstrând vii întâmplări şi personaje de pe scena istoriei anilor ’40.

Am realizat atunci acest interviu, a cărui prima parte a apărut în Magazin istoric, nr. 11/1995.

Să-l urmărim deci pe Ionel Mocsony Stârcea, baron de Foen, în continuarea confesiunilor sale.

Mareşalul Palatului avea dosar de ... comunist

- Să revenim la Pătrăşcanu. Aşa l-aţi cunoscut. Ca om, vă interesa?

- Desigur! Chiar dacă era un communist convins, era un idealist şi un om foarte inteligent.

- N-a încercat să vă convertească şi pe dvs.?

- Nici o clipă! Ştia că sunt un om foarte deschişi că, la urma urmelor, eu însumi avusesem un voluminos dosar de comunist, făcut de Siguranţă şi depus la Palat, pe vremea lui Carol II.

- Dumneavoastră, comunist! Cum aşa?

- Totul mi se trage de pe vremea când studiasem la College de Geneve. Tata mă băgase în gazdă la şeful bisericii calviniste din Elveţia. Era şin preşedinte al "Crucii albastre", o ligă antialcoolică, numai că l-am prins bând pe ascuns. Încurcat s-a justificat că un medic i-ar fi prescris tratamentul cu Porto împotriva anemieii! Dar eu, care oricum doream să locuiesc singur, am folosit incidentul ca pretext pentru a mă muta. Cum cineva trebuia, totuşi să-mi semneze carnetul de elev ca tutore, tata mi l-a găsit pe profesorul universita Jukovski, de origine rusă, dar naturalizat elveţian, al carui părinte fusese, înainte de război, un lider al menşevicilor. Jukovski nu era pro-comunist, dar fiica sa a fost soţia şefului partidului comunist din Germania.

- Şi prezenţa dvs. în pensiunea lui Jukovski a putut fi asimilată unei opţiuni politice?

- Fiindcă eram îin relaţii foarte bune cu el, s-a spus: "Ăsta-i comunist!"

- Şi toate astea au ajuns,până la urmă, la Siguranţă...

- Povestea e mai lungă. Regina Maria avea un prieten, pe Steven Gaselay, un om influent în Anglia. Când am sosit acolo, ar fi trebuit să urmez cursurile la Oxford. Pot spune că eram înscris din naştere acolo, fiindcă instituţia aceasta era fondată de familia propriei mele mame. Pe atunci, însă, Oxford avea o reputaţie conservatoare, aş zice chiar reacţionară şi toţi prietenii mei se înscriseră la Cambridge. Gaselay a reuşit să mă plaseze şi pe mine tot acolo, punându-mă sub tutela unui domn care ştia perfect româneşte fiincă lucrase timp de 18 ani ca arheolog în România. Abia mai târziu, am descoperit că fusese şi unul dintre secretarii din clandestinitate ai partidului comunist! Iată de unde-mi venise reputaţia de comunist!

- Şi aţi putut ajunge ulterior, la dosarul acela?

- Da! L-am distrus împreună cu regele Mihai...

- Spectaculos episod! Numai că ne-am aventurat cam mult, în trecut. Hai să ne întoarcem, de unde am plecat, în 1944, pe când, fără a mai fi suspectat de "comunism", eraţi mareşal al Palatului.

- Prea multă vreme n-am fost! În acelaşi an, pe 4 noiembrie, am demisionat, nefiind de acord cu numirea generalului Sănătescu ca prim-ministru. De ce nu eram de acord? Săntescu era foarte bolnav, avea o suferinţă la rinichi, înţelegeţi? Urina sânge! Şi într-un asemenea momente de tensiune politică şi socială, regele să-l numească premier... Punctul meu de vedere era să se formeze un guvern apolitic de tehnicieni şi specialişti.

- Un guvern de tehnocraţi... Fără Sănătescu şi fără Gheorghiu-Dej. Dar, fiindcă tot veni vorba de Gheorghiu-Dej l-aţi cunoscut?

- Cum să nu! Ne-am întâlnit în mai multe rânduri. Iniţial a fost imediat după 23 august. Gheorghiu-Dej a fost adus la Palat de Lucreţiu Pătrăşcanu ca să-l prezinte regelui. Mi-l amintesc ca azi. Era în cămaşă, fără cravată. Şi i-am spus: „Regret, dar fără cravată nu veţi intra la suveran. Avem o etichetă aici, păstrăm câteva obiceiuri..." Ei, şi ca să rezolv conflictul, mi-am scos propria cravată de la gât să i-o pun lui. Cravata aceea o păstrez încă, e printre puţinele lucruri aduse din ţară... Ulterior m-am întâlnit cu Dej pe când eram în închisoare!

- Asta a fost mai târziu. Acum ne aflăm în momentul în care v-aţi prezentat demisia din postul de mareşal al Palatului.

„Sicriele zburătoare"

- Când am plecat de la Palat, Billy Hamilton şi maiorul Hall de la C.I.A., mi-au spus: „În cel mult un an vom fi în război cu ruşii!" Toţi erau pregătiţi pentru asta, fiindcă sovieticii nu respectau angajamentele de la Zalta şi Potsdam. "Noi vom fi siliţi să ajungem în război cu ei. Dar voi ce faceţi? mă întrebau. Voi care aţi fost în stare să pregtiţi o asemenea lovitură dată nemţilor, de ce nu faceţi şi ceva împotriva ruşilor? Maniu vorbeşte, Brătianu vorbeşte, dar cine acţionează? România a rămas singura ţară lipsită de o rezistenţă armată populară antisovietică..."

Mi-am pus, atunci, la dispoziţie averea, pentru alimentarea acestei rezistenţe. Aveam, după rege, cea mai mare avere din ţară, fără să fie meritul meu. O moştenisem de la Mocsony. Nici măcar n-o administrasem. Îngrijeau de astea 12 inşi: unii industria, alţii minele. Le-am pus totul la dispoziţie, tărăniştilor, liberalilor, celor dispuşi să organizeze rezistenţa. Apoi, i-am ajutat pe mulţi să plece!

- Cum?

- Ştiţi, desigur, că regele era un pasionat al aviaţiei. M-a luat cu el, odată, când americanii i-au arătat bombardierele lor. Şi, pe când viyitam aparatele, am descoperit în coada acestora un loc gol, numai bun să ascunzi acolo nişte lăzi din lemn – să nu le zic sicrie! – în care ar fi putut fi scoşi, clandestin, cei care trebuiau să plece. La fabrica mea de cherestea, nu mi-a fost complicat să le fac. Şi aşa i-am făcut să plece, în burta câte unui bombardier american, pe Vişoianu, Buzeşti, Bujol, Manicatide şi pe alţii. Numai că, din nenorocire, ajunşi la Viena au fost reperaţi de un tip, un anume Hoestler care lucra pentru C.I.A. Ăsta ne-a dat în vileag. S-a dus glonţ la generalul Schuyler să facă scandal că Agenţia n-a fost consultată când s-a recurs la acţiunea asta. Schuyler s-a adresat, la rândul său, colegilor din Comisia Interaliată, unde, de fapt, ruşii aveau conducerea, şi i-a trimis acasă pe Hamilton şi Hall. Înţelegeţi?

- Şi dvs. de ce n-aţi plecatîntr-una dintre lăzile acelea?

- Din cauza lui Niculescu-Buzeşti. Ştiam că e foarte bolnav. Avea leucemie şi se spunea că americanii aveau un remediu pentru boala asta. L-am lăsat să plece în locul meu, cu atât mai mult cu cât devenise mâna dreapt a lui Maniu...

- Şi aţi rămas, şi aţi fost arestat. V-aţi aşteptat la asta, când au venit să vă ridice?

- Mă aşteptasem chiar cu mult timp înainte fiindcă, după Tămădău, fuseseră ridicaţi şi Maniu, şi Mihalache, şi Carandino şi Penescu. Trăiam, oarecum, ascuns, la castelul meu de la Bulci. De ţărani nu mă ascundeam, dar îmi pregătisem câteva cărţi de identitate false.

- Eraţi, deci, în conspirativitate.

- Exact!

- Atunci de ce v-aţi ales drept ascunzătoare tocmai castelul dvs. unde eraţi cel mai uşor de găsit?

- Păi mereu dispăream din Bulci! Când au pus mâna pe mine spuneau că mă convoacă doar ca martor a procesul lui Maniu, dar eu am înţeles imediat că altceva mă aştepta. Tipul care m-a ridicat era unul Schnelbach, un şvab catolic din Arad care făcuse parte din SS şi singur se lăuda că omorâse sute de oameni în lagăre. Trecuse însă, imediat după ’44, la comunişti. Să nu uităm că o droaie de legionari deveniseră, atunci, comunişti. Toţi legionarii care ieşiseră vii din puşcărie şi-au spălat, pe loc, trecutul, dându-se cu comuniştii.

- Acelaşi fenomen se repetă şi acum, la noi, numai că în sens învers!

- Fiţi siguri că printre securişti au fost destui legionari! Şi unul dintre ei, şvabul acela, pusese mâna pe mine. Imediat ce au sosit, mau întrebat ce arme posedam. Aveam un pistol chiar sub perna. Când l-am scos de acolo, au crezut că o să trag în ei. Le-am spus: "Nu vă temeţi!" şi l-am aruncat cât colo. Mai aveam, însă, în castel, 17 carabine, trei-patru pistoale, o colecţie englez de arme de mare valoare... S-ar fi putut organiza o apărare! Şi mai veniseră şi ţăranii din sat cu arme sub sumane gata să-i dezarmeze I-am oprit spunându-le că sunt chemat ca martor. Altfel ar fi ieşit cu vărsare de sânge şi nu vroiam... Am putut să iau cu mine doar hainele pe care le doream.

- Aţi crezut că va fi o arestare de scurtă durată sau, de la început, v-aţi dat seama că întraţi într-o lungă detenţie?

- Pătrăşcanu mă sfătuise că, dacă sunt arestat, să nu opun rezistenţă, fiindcă avea să mă scoată el, ca ministru al justiţiei. Numai nu ştiam că şi el era sub supraveghere. Nu-l arestaseră imediat, doar ca să afle mai multe.

- Dar regele? Regele n-a făcut nimic? Ori arestarea se petrecuse în timpul vizitei sale în Anglia?

- Am fost ridicat la 6 septembrie 1947. Regele a plecat în Anglia o zi mai târziu. A intervenit prin Ioaniţiu şi Pătrăşcanu, spunând că e scandalos să fiu închis. Mai mult, însă, n-a putut face pentru că eu demisionasem din funcţia de mareşal al Palatului.

- Şi unde aţi fost dus?

- Întâi la Timişoara unde am petrecut noaptea, la poliţie, cu un comisar foarte simpatic, un tip care făcuse războiul din Spania alături de tatăl lui Petre Roman. L-am invitat la masă şi am băut şampanie.

- Un promiţator început de detenţie. Cât a durat?

- Am fost arestat sâmbătă 6 septembrie 1947 şi am ieşit duminecă 25 noiembrie 1962!

Din precizia celor două date îţi dai seama ce a însemnat ocna pentru acest aristocrat obişnuit cu fastul curţii şi răsfăţul saloanelor lumii bune, care la 38 de ani avea să fie îngrpat de viu pentru a ieşi din nou, la lumină abia la 53 de ani.

"Ca la Wagon-Lits!"

- Ani de zile apoi în întuneric şi am fost achetat.

- Anchetat de cine?

- Întâi de români, apoi de ruşi.

- Adică era o comisie de anchetă comună?

- Nu! Întâi m-au anchetat românii pe problemele noastre, apoi ruşii, pe problemele lor. Ruşii m-au întrebat doar despre problemele bucovinene. Erau convinşi că sunt agent englez, fiindcă mama era englezoaică şi pentru că la Liga Naţiunilor fusesem agentul lui Walters despre care nu ştiam, atunci, că era directorul Serviciului Secret pentru Europa. Pe lângă toate astea, mai studiasem şi la Cambridge, deci "sigur" eram spion englez!

- Dar în procesul P.N.T. aţi avut o condamnare de doi ani. Atât! Din 1949 ar trebui să fiţi eliberat.

- Aşa ar fi trebuit conform condamnrii, dar am rămas închis mai bine de 15 ani, din care 8 izolat, sub anchetă! În fiecare lună eram chemat să semnez că am luat la cunoştinţă de prelungirea "reţinerii" mele. Ani de zile îngropat într-un subsol submarin. De ce "submarin" ? Fiindcă la interne amenajaseră un al doilea subsol şi când dădeau drumul la apelor canalizate… Şi trecem din anchetă în anchetă cu o lampă albastră în faţa ochilor, ca la Wagon-Lits.

Un an întreg m-au anchetat ruşii. Au fost singurii care m-au maltratat, din cauza lor sufăr şi acum. Mi-e coloana vertebrală deranjată, de aceea aici, în Elveţia am dreptul să conduc automobilul fără centura de siguranţă. Asta mulţumită unui ucrainean din Bucovina care mă lovea în spinare ca să mă facă să declar că locul meu de naştere a fost la origine, rusesc. I-am răspuns că asta ar fi o minciună, pentru care m-ar certa şi istoricii ruşi! Bucovina a fost mereu românească, deşi turcii au vândut-o austriecilor. Până la urmă a trebuit să semnez, totuşi, declaraţia pe care mi-o cerea, altfel m-ar fi ucis în bătăi. Mai era un anchetator sovietic, un colonel foarte simpatic, care-mi dadea să fumez ţigări americane, dar ucraineanul...

- Aţi stat, în anii aceştia, numai la interne?

- Ba, am fost în 13 puşcării diferite.

Sfidarea izolării pe claviatura memoriei

- Şi cum v-aţi menţinut moralul, în aceşti 15 ani de captivitate, cum n-aţi fost înfrânt de descurajare?

Baronul mă priveşte cu ochi strălucitori.

- V-aş putea răspunde cântând!

Şi începe să fredoneze cu voce scăzută, de om care n-ar vrea să-şi alarmeze temnicerul, o litanie bizară, mai curând recitativ decât melodie.

- Ale cui sunt versurile? – întreb, fiindcă am intuit " ghiara" unui poet autentic.

- Ale lui Radu Gyr. Am împărţit aceaşi celulă, cu el şi cu Nichifor Crainic. Odată am iniţiat un concurs de versuri pe tema dată "rugăciunea prizonierului". Şi premiul i l-am dat lui Gyr.

- Şi vă treceaţi vremea de descumpănire cu poezia?

- Cu poezia, cu muzica, cu referate pr diferite teme. Am compus muzică pentru poezii, am tradus în engleză toate versurile lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic...

- Aveaţi hârtie, creion?

- Memoria, asta aveam.

- Aveţi şi-acum. Dar spuneaţi că 8 din cei 15 ani, aţi fost izolat sub anchetă. Cum vă menţineaţi atunci moralul?

- Aveam şi o constituţie solidă că făcusem mult sport în viaţă: tenis, ski. În 1940 din 120 de concurenţi, la un campionat de ski, am ieşit al 12-lea, înaintea campionului de atunci al României, un ungur din Braşov. Şi chiar izolat, în închisoare, nu cedam, făceam zilnic exerciţii fizice. În plus, când mă copleşea amarul singurătăţii, încercam să-mi cânt tot ceea ce ştiam, clasic sau modern. Îmi repetam, apoi în minte, toate poeziile, începând cu cele pe care le învăţasem de copil. Era un fel de gimnastică a memoriei...

- S-ar spune că poezia şi muzica v-au anihilat izolarea carcerelor.

- Aşa e! Apăsam mereu pe claviatura memoriei. Cântam la un pian ascuns adânc în mine pe care nu m-il putea confisca nimeni. Numai că, într-o noapte, era în 1961, pe când mă aflam la Aiud, mă văd scos din celulă. Am simţit că se întâmplă ceva deosebit cu mine fiindcă, după mulţi ani, eram tratat în termeni de minimă politeţe.

Va urma...